Cine a fost Honoré de Balzac?
Honoré de Balzac (n. , Tours, Prima Republică Franceză – d. , Paris, A Doua Republică Franceză) a fost un romancier, critic literar, eseist, jurnalist și scriitor francez.
Honoré de Balzac este considerat unul dintre cei mai mari scriitori francezi în domeniul romanului realist, romanului psihologic și al romanului fantastic.
Apreciat de critica literară, Gérard Gengembre, G. Vannier, cât și de filozofi sau eseiști ca Alain, Albert Béguin el a fost caracterizat drept un autor vizionar de către Albert Béguin.
În cultura română Honoré de Balzac a avut doi admiratori de valoare, G.Călinescu, cel care milita pentru balzacianism în articolele sale teoretice exemplificând tehnica acestuia în romanul Enigma Otiliei, și de Mircea Eliade, care, în tinerețe și-a dorit să scrie o monografie consacrată operei lui Balzac. Pornind de la motivul androginului, care constituie de fapt nucleul nuvelei de ample dimensiuni Séraphita, Mircea Eliade a dezvoltat teoria sa din eseul Mitul reintegrării.
Datorită complexității operei sale, Honoré de Balzac a fost greu de încadrat, atât de critica literară din acea perioadă, cât și de cea de astăzi, ca aparținând unei categorii deja existente, aparte.
Honoré de Balzac a creat un adevărat monument, „Comedia umană” (în franceză Comédie humaine), ciclu în a cărui componență intră 95 de lucrări terminate (nuvele, romane și eseuri) și 48 lucrări neterminate. Ideea continuității dintr-o lucrare în alta, a uniunii, a apărut pentru prima dată în 1830, odată cu gruparea romanelor Sarrasine, Gobseck, sub titlul Scènes de la vie privée (Scene din viața personală). (vezi și Wikipedia)
Honoré de Balzac – citate, maxime și cugetări
Mila înalţă tot atâtea mediocrităţi pe cât de mulţi mari artişti înjoseşte invidia.
Cu cât un beneficiu este mai ilegal, cu atât omul ţine mai mult la el.
Mai mult decât se pare, logica domneşte asupra desfăşurării lucrurilor pe acest pământ; este ca o femeie la care, după multe infidelităţi, te întorci totdeauna.
Morala are şi ea pâraiele ei murdare, din care oamenii dezonoraţi încearcă să împroaşte asupra fiinţelor nobile noroiul în care ei înşişi se îneacă.
Munca puţină dă mult amor propriu, în timp ce multă muncă trezeşte o neţărmurită modestie.
Literatura şi politica sunt astăzi pentru femei ceea ce odinioară era cucernicia: ultimul azil al pretenţiilor lor.
Istoricii sunt nişte mincinoşi privilegiaţi care îşi împrumută pana credinţelor populare, întocmai cum mai toate ziarele de astăzi nu exprimă decât opiniile cititorilor lor.
Cu vremea, o profesiune ajunge ca şi o căsnicie, încetăm de a mai observa altceva decât neajunsurile ei.
Proştii culeg mai multe foloase de pe urma slăbiciunii lor decât izbutesc oamenii de spirit să dobândească prin forţa lor. Ştiţi de ce? Fiecare se crede superior, protejând un imbecil, dar e supărat de a nu fi decât egalul unui om de geniu.
Răutatea, îmbinată cu interesul personal, echivalează cu mult spirit.
Respectul este o barieră care ocroteşte în mod egal pe cel mare şi pe cel mic; fiecare de partea lui se poate privi în faţă.
Cine se subestimează nu e în stare să trăiască singur.
Oare izvorul este mai graţios decât fluviul, dorinţa mai fermecătoare decât desfătarea împlinirii, şi ceea ce nădăjduim, mai atrăgător decât tot ce posedăm? (Honoré de Balzac) 267.La fel ca şi răul, şi
sublimul e contagios.
Intriga este superioară talentului; ea face din nimic ceva, pe când, în mai toate împrejurările, imensele resurse ale talentului slujesc doar să-i aline nenorocirea.
Nimic nu ne ajută mai bine să trăim decât certitudinea de a face fericirea altuia prin moartea noastră.
Viciul… poate este şi dorinţa de a şti totul.
Poate că virtutea nu este decât politeţea sufletului.
Trăsăturile noastre ridicole sunt, în mare parte, provocate de un sentiment frumos, de virtuţi sau de
însuşiri duse la extrem.
Virtuţii i se reproşează sever defectele sale, în timp ce ne arătăm plini de indulgenţă faţă de
calităţile viciului.