Mihail Gorbaciov

Mihail Gorbaciov, de fapt Mihail Sergheevici Gorbaciov, (n. 2 martie 1931, Privolnoie, raionul Stavropol, Rusia, U.R.S.S. – d. 30 august 2022, Moscova, Rusia), oficial sovietic, secretar general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS) între 1985 și 1991 și președinte al Uniunii Sovietice în 1990-1991.

Eforturile sale de democratizare a sistemului politic al țării sale și de descentralizare a economiei au dus la căderea comunismului și la destrămarea Uniunii Sovietice în 1991.

În parte datorită faptului că a pus capăt dominației postbelice a Uniunii Sovietice asupra Europei de Est, Gorbaciov a primit Premiul Nobel pentru Pace în 1990.

Primii ani de viață

Gorbaciov a fost fiul unor țărani ruși din teritoriul Stavropol (kray) din sud-vestul Rusiei.

S-a înscris în Komsomol (Liga Tineretului Comunist) în 1946 și a condus o combină de recoltat la o fermă de stat din Stavropol în următorii patru ani.

S-a dovedit a fi un membru promițător al Komsomol, iar în 1952 a intrat la Facultatea de Drept a Universității de Stat din Moscova și a devenit membru al Partidului Comunist.

A absolvit cu o diplomă în drept în 1955 și a ocupat mai multe funcții în Komsomol și în organizațiile obișnuite de partid din Stavropol, ajungând să devină prim-secretar al comitetului regional de partid în 1970.

De la perestroika la căderea Uniunii Sovietice

Gorbaciov a fost numit membru al Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice în 1971, iar în 1978 a fost numit secretar de partid pentru agricultură.

Gorbaciov s-a apucat rapid de consolidarea puterii sale personale în conducerea sovietică.

Principalul său obiectiv intern a fost resuscitarea economiei sovietice stagnante, după anii de derivă și de creștere scăzută din timpul mandatului lui Leonid Brejnev (1964-82). În acest scop, el a cerut o modernizare tehnologică rapidă și o creștere a productivității lucrătorilor și a încercat să facă birocrația sovietică greoaie mai eficientă și mai receptivă.

Când aceste schimbări superficiale nu au dat rezultate tangibile, Gorbaciov a trecut, în 1987-88, la inițierea unor reforme mai profunde ale sistemului economic și politic sovietic.

În cadrul noii sale politici de glasnost („deschidere”), a avut loc un dezgheț cultural major: libertățile de exprimare și de informare au fost extinse în mod semnificativ; presei și audiovizualului li s-a permis o franchețe fără precedent în reportaje și critici; iar moștenirea de regim totalitar stalinist a țării a fost în cele din urmă complet respinsă de către guvern.

În cadrul politicii de perestroika („restructurare”) a lui Gorbaciov, au fost întreprinse primele încercări modeste de democratizare a sistemului politic sovietic; au fost introduse competițiile cu mai mulți candidați și votul secret în unele alegeri pentru posturi de partid și guvernamentale.

În cadrul perestroikăi, au început să fie introduse în economia sovietică și unele mecanisme limitate de piață liberă, însă chiar și aceste reforme economice modeste s-au lovit de o rezistență serioasă din partea birocraților de partid și guvernamentali care nu erau dispuși să renunțe la controlul asupra vieții economice a națiunii.

În afacerile externe, Gorbaciov a cultivat de la început relații mai calde și comerț cu națiunile dezvoltate atât din Vest, cât și din Est. În decembrie 1987, a semnat un acord cu președintele american Ronald Reagan, prin care cele două țări urmau să distrugă toate stocurile existente de rachete cu rază intermediară de acțiune cu încărcătură nucleară. În 1988-1989, a supravegheat retragerea trupelor sovietice din Afganistan, după nouă ani de ocupație a acestei țări.

În octombrie 1988, Gorbaciov a reușit să-și consolideze puterea prin alegerea sa la președinția Prezidiului Sovietului Suprem (organul legislativ național). Dar, în parte din cauza faptului că reformele sale economice erau obstrucționate de Partidul Comunist, Gorbaciov a încercat să restructureze ramurile legislativă și executivă ale guvernului pentru a le elibera de sub controlul PCUS.

În consecință, în conformitate cu modificările aduse constituției în decembrie 1988, a fost creat un nou parlament bicameral numit Congresul Deputaților Poporului din U.R.S.S.S., unii dintre membrii săi fiind aleși direct de către popor în cadrul unor alegeri contestate (adică multicandidate).

În 1989, noul Congres al Deputaților Poporului a ales din rândurile sale un nou Soviet Suprem al U.R.S.S. care, spre deosebire de predecesorul său cu același nume, era un adevărat parlament permanent cu puteri legislative substanțiale. În mai 1989, Gorbaciov a fost ales președinte al acestui Soviet Suprem și a păstrat astfel președinția națională.

Gorbaciov a fost cel mai important inițiator al unei serii de evenimente de la sfârșitul anului 1989 și 1990 care au transformat structura politică a Europei și au marcat începutul sfârșitului Războiului Rece.

De-a lungul anului 1989, el a profitat de fiecare ocazie pentru a-și exprima sprijinul pentru comuniștii reformiști din țările din blocul sovietic din Europa de Est și, atunci când regimurile comuniste din aceste țări s-au prăbușit ca niște piese de domino la sfârșitul acelui an, Gorbaciov a consimțit în mod tacit la căderea lor.

Pe măsură ce guvernele necomuniste alese în mod democratic au ajuns la putere în Germania de Est, Polonia, Ungaria și Cehoslovacia la sfârșitul anilor 1989-1990, Gorbaciov a fost de acord cu retragerea treptată a trupelor sovietice din aceste țări.

Până în vara anului 1990, el a fost de acord cu reunificarea Germaniei de Est cu Germania de Vest și chiar a acceptat perspectiva ca această națiune reunificată să devină membră a Organizației Tratatului Atlanticului de Nord, inamicul de lungă durată al Uniunii Sovietice. În 1990, Gorbaciov a primit Premiul Nobel pentru Pace pentru realizările sale remarcabile în domeniul relațiilor internaționale.

Noile libertăți care au apărut în urma democratizării și descentralizării sistemului politic al națiunii lui Gorbaciov au dus la tulburări civile în mai multe dintre republicile constitutive (de exemplu, Azerbaidjan, Georgia și Uzbekistan) și la încercări directe de obținere a independenței în altele (de exemplu, Lituania).

Ca răspuns, Gorbaciov a folosit forța militară pentru a suprima conflictele interetnice sângeroase din mai multe republici din Asia Centrală în 1989-1990, în timp ce au fost elaborate mecanisme constituționale care să prevadă secesiunea legală a unei republici din URSS.

În 1990, în condițiile în care puterea PCUS se diminua și își pierdea constant prestigiul în fața impulsului din ce în ce mai mare pentru proceduri politice democratice, Gorbaciov a accelerat și mai mult transferul de putere de la partid la instituțiile guvernamentale alese. În luna martie a aceluiași an, Congresul Deputaților Poporului l-a ales în funcția nou creată de președinte al U.R.S.S.S., cu puteri executive extinse. În același timp, Congresul, sub conducerea sa, a abolit monopolul garantat prin constituție al Partidului Comunist asupra puterii politice în Uniunea Sovietică, deschizând astfel calea pentru legalizarea altor partide politice.

Gorbaciov a reușit în mod evident să demonteze aspectele totalitare ale statului sovietic și să își îndrepte țara pe calea unei adevărate democrații reprezentative. Cu toate acestea, el s-a dovedit mai puțin dispus să elibereze economia sovietică din ghearele conducerii centralizate a statului.

Gorbaciov a evitat utilizarea totalitară a puterii care, în mod tradițional, a funcționat pentru a menține economia sovietică în funcțiune, dar, în același timp, s-a opus oricărei schimbări decisive către proprietatea privată și utilizarea mecanismelor pieței libere. Gorbaciov a căutat în zadar un compromis între aceste două alternative diametral opuse, astfel că economia planificată centralizat a continuat să se prăbușească fără ca întreprinderea privată să o înlocuiască.

Gorbaciov a rămas stăpânul de necontestat al Partidului Comunist aflat în dificultate, dar încercările sale de a-și spori puterile prezidențiale prin decrete și remanieri administrative s-au dovedit a fi zadarnice, iar autoritatea și eficiența guvernului său au început să scadă serios. În fața unei economii în colaps, a frustrării publice în creștere și a transferului continuu de putere către republicile constituante, Gorbaciov a oscilat în direcția sa, aliindu-se cu conservatorii din partid și cu organele de securitate la sfârșitul anului 1990.

Însă adepții liniei dure comuniste care îi înlocuiseră pe reformatori în guvern s-au dovedit aliați de nedezlipit, iar Gorbaciov și familia sa au fost ținuți pentru scurt timp în arest la domiciliu între 19 și 21 august 1991, în timpul unei lovituri de stat de scurtă durată dată de adepții liniei dure. După ce lovitura de stat a eșuat în fața rezistenței ferme a președintelui rus Boris Elțîn și a altor reformatori care ajunseseră la putere în urma reformelor democratice, Gorbaciov și-a reluat atribuțiile de președinte sovietic, dar poziția sa fusese deja slăbită iremediabil. Intrând într-o alianță inevitabilă cu Elțîn, Gorbaciov a părăsit Partidul Comunist, a dizolvat Comitetul Central al acestuia și a sprijinit măsurile de a lipsi partidul de controlul asupra KGB-ului și a forțelor armate. De asemenea, Gorbaciov a acționat rapid pentru a transfera puteri politice fundamentale către republicile constitutive ale Uniunii Sovietice.

Cu toate acestea, evenimentele l-au depășit, iar guvernul rus sub conducerea lui Elțîn a preluat cu ușurință funcțiile guvernului sovietic în colaps, în timp ce diferitele republici au fost de acord să formeze o nouă comunitate sub conducerea lui Elțîn. La 25 decembrie 1991, Gorbaciov a demisionat din funcția de președinte al Uniunii Sovietice, care a încetat să mai existe în aceeași zi.

Viața de mai târziu a lui Mihail Gorbaciov

În 1996, Gorbaciov a candidat pentru funcția de președinte al Rusiei, dar a obținut mai puțin de 1% din voturi. Cu toate acestea, el a rămas activ în viața publică, ca vorbitor și ca membru al diferitelor grupuri de reflecție globale și rusești.

În 2006, s-a asociat cu miliardarul rus și fost deputat Aleksandr Lebedev pentru a cumpăra aproape jumătate din ziarul independent Novaya Gazeta, cunoscut pentru disponibilitatea sa de a contesta politicile Kremlinului.

La 30 septembrie 2008, s-a anunțat că Gorbaciov și Lebedev vor forma un nou partid politic, deși acesta nu s-a materializat niciodată.

Deși Gorbaciov a fost uneori critic la adresa liderului rus Vladimir Putin, el a susținut anexarea Crimeei (2014) de către această țară în timpul crizei ucrainene.