Mai jos puteți citii opinia profesorului Oliver Hardt, specialist în neuroștiințe, despre valoarea uitării.
Fără să știi mintea ta se concentrează pe uitare…
Majoritatea oamenilor, se gândesc la uitare din perspectiva unei erori de memorie. Astfel, uitarea este considerată a fi o eroare de memorie. O opinie relativ recentă în domeniul este că uitarea ar putea fi o funcție fundamentală a sistemului de memorie, ceva de care acesta are nevoie pentru a funcționa corect.
Pe de o parte, există un sistem care se asigură în mod constant că structurile care s-au constituit în timpul formării memoriei sunt menținute și, în același timp, există un proces care încearcă să elimine aceste structuri.
Acest proces este ca un „mecanism activ de uitare”, un proces pe care creierul îl folosește pentru a elimina amintirile cu scopul de a menține memoria funcțională în mod optim.
Așadar, uitarea este un lucru bun?
Într-adevăr, se poate spune că există o fericire în uitare. Majoritatea experiențelor pe care le trăiești le poți uita cu adevărat. Îmbunătățește aspectul adaptativ al sistemului de memorie, în sensul că, creierul reține cu adevărat doar ceea ce este considerat cu adevărat util pentru sarcinile majore pe care le are de îndeplinit, pentru a îmbunătăți șansele de supraviețuire.
Dacă, de exemplu, experimentați o situație care permite 20 de reacții posibile pe baza unui catalog cuprinzător și neselectiv de evenimente trecute, dar în realitate doar două au fost eficiente, există un procent mare de a selecta un mod greșit de acțiune.
Dar dacă sistemul de memorie este conceput pentru a se asigura că reții doar cele mai bune răspunsuri, atunci poate că trebuie să selectezi doar din patru opțiuni, iar șansele de a face ceea ce trebuie sunt mult mai mari.
Cum decide creierul ce să țină minte și ce să uite?
Aceasta este o întrebare importantă pentru domeniul nostru. Dacă există acest proces integrat de uitare, de ce păstrăm anumite amintiri? Ideea este că uitarea organizată este necesară deoarece avem tendința de a ne aminti prea mult. Aceasta este problema de bază.
Am propus că creierul este un dispozitiv de codificare promiscuu, că codifică tot ce poate atunci când se întâmplă lucrurile, deoarece creierul are de obicei dificultăți în a-și da seama ce este important și ce nu este important atunci când lucrurile se desfășoară.
Este foarte greu să iei această decizie, deoarece lucrurile se întâmplă prea repede, deseori se întâmplă o singură dată și nu poți lua cu ușurință decizia: „să păstrăm asta pentru mai târziu, deoarece s-ar putea să am nevoie să mi-o amintesc în viitor”.
Cea mai bună abordare ar putea fi să încercați să vă amintiți cât mai mult posibil atunci când se întâmplă lucrurile și să le sortați mai târziu. Prin urmare, credem că anumite forme de uitare apar cu precădere în timpul somnului, contracarând efectele formării neselective, „promiscue”, a memoriei.
Dar părerea mea este că există multe alte procese active de uitare. Acestea operează la diferite intervale de timp de-a lungul duratei de viață a unei amintiri.
Există o ierarhie înnăscută a amintirii și a uitării?
Există modalități de a decide ce ar putea fi important în viitor și, prin urmare, ar trebui păstrat în loc să fie șters.
De exemplu, ceva care este nou, pe care nu l-am mai văzut până acum în acest mod, are o șansă mare de a fi păstrat. Acest lucru se datorează faptului că noutatea declanșează sisteme care eliberează substanțe precum dopamina, care cresc durata de viață a amintirilor formate în acest timp.
Fiecare surpriză este o noutate, deoarece, pe baza cunoștințelor și a amintirilor noastre existente, nu am prevăzut-o. Iar acest tip de reacții emoționale precum surpriza, frica, fericirea și așa mai departe, declanșează eliberarea de substanțe și anumite alte procese care întăresc cumva conexiunile dintre neuroni, ceea ce duce la amintiri de durată mai lungă.
Cu alte cuvinte, aceste amintiri durează mai mult timp deoarece sunt mai rezistente la procesele active de uitare.
Repetiția este o modalitate de a nu uita.
Un alt mod prin care amintirile au o șansă mai mare de supraviețuire este repetiția. Cred că aceasta este în special o caracteristică a oamenilor. Vorbim mult și trăim în grupuri.
De 30.000 de ani stăm seara în jurul proverbialului foc, vorbind cu rudele sau cu cei dragi despre ceea ce s-a întâmplat în timpul zilei, când ne întoarcem acasă de la vânătoare și căutarea hranei, sau de la birou în zilele noastre.
Ceea ce am trăit le explicăm și altor oameni, iar aceștia ne pun întrebări iscoditoare în timpul acestei relatări, lucruri care îi interesează în mod deosebit.
Acest tip de repetiție ghidată este o altă modalitate de a filtra ceea ce este important și ceea ce poate fi uitat.
De obicei, discutăm cu oamenii doar despre ceea ce ni se pare important și interesant, dar atunci când ceilalți încep să ne pună întrebări orientate pentru a ne smulge mai multe informații despre un anumit eveniment, este o modalitate de a ne asigura că cunoștințele tuturor sunt folosite pentru a extrage cele mai relevante aspecte din experiența ta și pentru a le încredința memoriei tuturor.
Această repetare și împărtășire consolidează amintirile naratorului și le distribuie în creierele ascultătorilor, făcând cunoștințele dobândite rezistente împotriva forțelor de uitare ale creierului prin consolidare și distribuție.
Dar întrebarea despre cum, la nivel biologic, repetiția, surpriza sau alte reacții emoționale protejează împotriva uitării nu a primit un răspuns complet. Modul în care grupul meu analizează acest aspect în prezent este încercarea de a înțelege cum aceste modalități de a face amintirile mai puternice afectează sistemele care transmit mesajul „uitare” în creier.
Este posibil ca mecanismul uitarii să influențeze boli precum demența?
Aceasta este o ipoteză pe care o propun de câțiva ani încoace. Dacă există un proces de uitare în creier, atunci, la fel ca orice alt proces al creierului, acesta se poate deregla, iar această dereglare ar putea favoriza bolile de memorare.
Am sugerat că boala Alzheimer ar putea începe nu ca o problemă de creare a amintirilor, ci ca o uitare excesivă. Astfel, pentru a aborda această boală, ar putea fi utilă încercarea de a reduce un proces de uitare hiperactiv.
Un grup a făcut exact acest lucru. Aceștia au folosit abordarea pe care noi am propus-o pentru a opri uitarea normală la un șobolan sănătos. Aceștia au folosit-o la un șobolan transgenic [modificat genetic] care exprimă unele simptome ale bolii Alzheimer, cum ar fi faimoasele plăci [fragmente de proteine care se aglomerează și interferează cu semnalele de la neuroni].
Ei au descoperit că blocarea procesului de uitare a redus plăcile și a normalizat retenția memoriei la acest șobolan transgenic. Astfel, cred că este cel puțin o ipoteză alternativă plauzibilă că pierderea excesivă a memoriei în anumite afecțiuni neurodegenerative poate rezulta din procesul de uitare hiperactiv și dereglat pe care l-am descoperit.