Leon Bloy – citate, maxime și cugetări
Nu se ştie cine dă şi cine primeşte. (Leon Bloy)
Nu suferim decât fiind depărtaţi de Dumnezeu, dar suferinţa aceasta ne apropie de Dumnezeu. Se poate astfel spune că Dumnezeu este în acelaşi timp Fericirea pierdută, căinţa, şi Suferinţa, deoarece întoarcem spatele Fericirii. El e Dumnezeul răstignit până la împlinirea veacurilor. Totul aşadar stă sub semnul căderii, care-l preschimbă pe om în fiinţă a remuşcării, a surghiunului, a durerii iar pe Dumnezeu însuşi – Dumnezeu care nu poate fi decât al Bucuriei! – un Dumnezeu al lacrimilor; Domnul care stă spânzurat pe lemn, Sfântul Duh care suspină şi Maria, care plânge pe Munte. (Leon Bloy)
De raiul pământesc nu ne mai apropiem decât suferind şi suferinţa aceasta e singurul lucru care ne poate convinge că pierduta Grădină tot mai există. (Leon Bloy)
Ştim că stelele sunt mereu în acelaşi loc pe cer, dar potrivit feluritelor stări ale atmosferei par mult mai îndepărtate decât în alte momente ori dau impresia că sunt mult mai apropiate şi seamănă cu lacrimi de lumină gata să picure pe pământ. Aşa e şi cu Dumnezeu. Bucuria îl îndepărtează, pe când durerea îl apropie şi s-ar zice că-l sălăşluieşte în noi! (Leon Bloy)
Secretul suferinţei nu i se va dezvălui pe deplin omului decât în ziua când va înţelege angoasa Fiului lui Dumnezeu, care-şi dă viaţa şi sângele pentru oameni şi vede în veşnicul prezent al torturii prelungite până la capătul istoriei lumeşti că oamenii nu răspund cu dragoste dragostei lui, că fac totul pentru a o da uitării şi tot amână prin acest încăpăţânat refuz coborârea sa de pe cruce. (Leon Bloy)
Îi ceream să mă învrednicească de a suferi pentru fraţii mei şi pentru El însuşi, cu trupul şi cu sufletul. Mă gândeam însă la prea cinstite si prea curate suferinţe care, îmi dau bine seama astăzi, ar fi fost tot bucurie. Nu mă gândeam la suferinţa aceea drăcească pe care mi-a trimis-o şi care constă în a se retrage în aparenţă de la mine şi a mă părăsi, fără apărare, în mijlocul celor mai înverşunaţi duşmani ai mei. (Leon Bloy)
Existenţa mea e un ţinut trist, unde plouă mereu. (Leon Bloy) 586. Întotdeauna avem suficientă forţă pentru a suporta dificultăţile altora. (Leon Bloy)
Cu cât eşti mai asemănător tuturor, cu atât eşti mai apreciat. (Leon Bloy)
Hazardul nu ne dă nicio poruncă. El poate totul, vrea totul, face totul, dar nu se opune la nimic, nu apără nimic. (Leon Bloy) 589. Lumea modernă: o Atlantidă scufundată într-o pubelă. (Leon Bloy)
Munca e rugăciunea sclavilor; rugăciunea e munca oamenilor liberi. (Leon Bloy)
Când îi cerem lui Dumnezeu suferinţe, putem fi siguri că ruga noastră va fi îndeplinită. (Leon Bloy)
Durerea e auxiliarul creaţiei. (Leon Bloy) 593. Istoria e derularea unei trame a eternităţii sub ochii noştri trecători. (Leon Bloy)
Îi cerem lui Dumnezeu ceea ce ne place; el ne oferă ceea ce ne trebuie. (Leon Bloy)
Miracolul nu trebuie nici explicat, nici justificat. El e expresia voinţei divine şi asta e suficient. (Leon Bloy)
Plăcerile acestei lumi pot fi privite ca suplicii ale infernului, văzute invers, în oglindă. (Leon Bloy)
Absolutul e o călătorie fără întoarcere. (Leon Bloy)
Personalitatea, individualitate exprimă viziunea particulară pe care fiecare om o are despre Dumnezeu. (Leon Bloy)
Adevărata patrie a oamenilor e dorinţa lor. (Leon Bloy)
Se spune despre un om că e rezonabil, la fel cum o târfă spune despre un client că e serios. (Leon Bloy)
Istoriile adevărate nu merită să fie povestite. (Leon Bloy)
Leon Bloy – citate, maxime și cugetări
Cine a fost Leon Bloy?
Leon Bloy, (născut la 11 iulie 1846, Périgueux, Franța – decedat la 2 noiembrie 1917, Bourg-la-Reine), romancier, critic și polemist francez, un fervent convertit la catolicismul roman care a predicat renașterea spirituală prin suferință și sărăcie.
În calitate de mentor spiritual al unui grup de prieteni, printre care se numărau scriitorul Joris-Karl Huysmans, filosoful Jacques Maritain și pictorul Georges Rouault, Bloy a influențat reconcilierea acestora cu Biserica Romano-Catolică.
Operele lui Bloy sunt extrem de variate ca formă (romane, pamflete, un Jurnal, exegeze), dar ele dezvăluie o puternică unitate de gândire: prin durere și sărăcie, omul este răscumpărat de Duhul Sfânt și este trezit la limbajul ascuns al universului.
Romanele sale autobiografice, Le Désespéré (1886; Omul disperat) și La Femme pauvre (1897; Femeia săracă), exprimă concepția sa mistică despre femeie ca fiind Duhul Sfânt și despre dragoste ca un foc mistuitor.
Cele opt volume ale Jurnalului său (scrise între 1892 și 1917; ediția completă a fost publicată în 1939) îl dezvăluie ca un cruciat al absolutului, lansând atacuri împotriva creștinilor călduți.
Au fost publicate mai multe volume cu scrisorile sale către soția și fiicele sale, către Maritain și către Pierre-Marie Termier, printre alții.