ȘARPE – Simbol și semnificație

ȘARPE – Simbolul și semnificația. Ce semnifică ȘARPELE ca simbol?

Șarpe. Ca şi omul, dar contrar lui, şarpele se deosebeşte de toate speciile animale. Dacă omul se situează la capătul unui îndelungat efort genetic, trebuie în schimb să plasăm, în mod necesar, această făptură rece, lipsită de picioare, de păr şi de pene, la începutul efortului amintit, în acest sens.

Omul şi Şarpele sînt opuşi unul celuilalt, complementari, rivali. Tot în acest sens, omul are în el ceva de şarpe, şi anume în acea parte a sa pe care înţelegerea o controlează în ce a mal mică măsură. Un psihanalist (JUNH, 237) spune că şarpele este un vertebrat ce întruchipează psihicul inferior, psihismul obscur, ce e a ce este rar, tainic, de neînţeles. Şi totuşi, nimic mai obişnuit şi nimic mai simplu decît un şarpe. Fără îndoială însă că, în virtutea tocmai a acestei simplităti, nimic nu scandalizează mai mult spiritul.

ȘARPE – Simbolul și semnificația. Ce semnifică ȘARPELE ca simbol?

La izvoarele vieţii : şarpele, sufletul şi libidoul

Pigmeii, în limbajul pe care-l folosesc la vînătoare, reprezintă şarpele prlntr-o linie trasă pe pămînt. Cu siguranţă că anumiţi grafiti din epoca paleolitică vor fi având aceeaşi semnificaţie. Putem spune că şarpele este astfel readus la expresia lui dintîi. El este o simplă linie, dar o linie vie ; o abstractie. dar, cum spune André Vlrel. o abstractie întrupată.

Linia nu are nici început, nici sfîrşit ; odată ce prinde viată, ea poate reprezenta orice şl se poate metamorfoza în orice. Nu vedem din linie decît partea sa apropiată, prezentă, manifestă. Dar ştim că ea se prelungeşte, în ambele sensuri. în invizibilul infinit. Şarpele vizibil pe pămînt, clipa manifestării sale este o hlerofanie. Simţim că el se prelungeşte şl într-un sens şi în celălalt, în infinitul material, altfel spus, în nediferentierea primordială, rezervor al tuturor latențelor, subiacentă pămîntului manifestat. Şarpele vizibil este o hierofanle a sacrului natural, material şi nu spiritual. În lumea diurnă, el tîşneşte ca o fantasmă palpabilă, dar care ți se strecoară printre degete, la fel cum se strecoară prin timpul şl spaţiul măsurabile, printre regulile rationaiului, refugiindu-se apoi în lumea de dedesubt din care a venit şi în care ni-l putem închipui, atemporal, permanent şl nemişcat în deplinătatea sa. Iute ca fulgerul, şarpele vizibil țîşneşte întotdeauna dIntr-o bouche d’ombre (hău de beznă), dintr-o văgăună sau dintr-o crăpătură, şi scuipă fie moarte, fie viată, reîntorcîndu-se apoi în invizibil. Sau îşi leapădă înfăţişarea bărbătească, devenind femelă : se încolăceşte, împresoară, strînge înăbuşă, înghite, mistuie şi doarme. Acest şarpe femelă este invizibilul şarpe-prlnclpiu, care sălăşluieşte în straturile adîncl ale conştiintei și în straturile adînci ale pămîntului. El este enigmatic, tainic şi nimeni nu-i poate prevedea hotârîriie, la fel de bruşte ca şi metamorfozele lui. Aservindu-şi sexele, aşa cum îşi aserveşte toate contrariile, el este deopotrivà femelà şi mascul, geamăn cu sine, ca atîția alti zei creatori care apar întotdeauna, sub prima lor înfăfişare, ca şerpi cosmici. Şarpele nu prezintà aşadar un arhetip, ci un complex arhetipal, legat de recea, lipicioasa şl subterana beznă a originilor : tofi şerpii posibili alcătuiesc împreună o unică multiplicitate primordială, un Ceva primordial ce nu poate fi dezmembrat şi care se răsuceşte, dispare şi renaşte neîncetat (KEYM. 20). Ce este însâ acel Ceva primordial, dacâ nu însâşi viata în latența ei, sau. aşa cum spune Keyserling, stratul de viată cel mai adînc ? Rezervorul, potenţialul din care se nasc toate manifestările. Viata din străfunduri trebuie tocmai să se reflecte în conştiinta diurnă sub forma unui şarpe, adaugă autorul citat, precizînd: caldeenii aveau un singur cuvînt pentru viată şi şarpe. Aceeaşi remarca o face şi René Guénon : simbolismul şarpelui este efectiv legat de însăşi ideea de viată ; în arabă, şarpele este el-hayyah, iar viata el-hayat (GUES. 159). Guénon adaugă un lucru capital, şi anume câ El-Hay, unul dintre principalele nume dumnezeieşti, trebuie tradus nu prin Cel viu, aşa cum se face adeseori, ci prin Cel de Viată Dătător, cel care dă viată sau care este principiul
însuşi al vieţii. Şarpele vizibil nu apare deci decît ca vremelnica întrupare a unui Mare Şarpe Nevăzut, cauzal şi atemporal, stăpîn peste principiul vital şi peste toate forţele naturii. Avem de-a face cu un bătrîn zeu primordial pe care-l regăsim la temelia oricărei cosmogeneze şi pe care aveau sâ-l detroneze religiile spiritului. El însufleţeşte şi mentine. Pe plan uman. el este dublul simbol ai sufletului şi libidoului : şarpele. scrie Bachelard (BACR. 212). este unul dintre cele mai importante arhetipuri ale sufletului omenesc. Aşa este, în tantrism, Kundallnl, şarpele încolăcit la baza coloanei vertebrale, deasupra chakrel stării de somn, şi a cărui gură închide meatul penisului (DURS, 343). Cînd se trezeşte, şarpele şuierâ şi se în tăreşte, şi atunci are loc ascensiunea chakrelor : astfel urcă libidoul, reînnoita manifestare a vieţii.

Şarpele cosmic

Din punct de vedere macrocosmic. Kundallnl îl are drept omolog pe şarpele Ananta. care stă încolăcit la baza axei lumii. Asociat lui Vishnu şi lui Shiva, Ananta simbolizează dezvoltarea şl resorbţia ciclică. dar, în calitatea lui de paznic al nadirului, el este purtătorul lumii, câreia îi
asigura stabilitatea. înaintea ridicării unei case indiene care, ca orice casâ, trebuie sâ se afle în centrul lumii, se bate un ţăruş în capul şarpelui năga subpămîntean, a carul poziţie a fost, în prealabil, determinată dé un geomant. Purtătorii lumii sînt uneori elefanti, tauri, testoase, crocodili şi aşa mai departe, dar toate acestea nu sînt decît substitute sau întregiri teriomorfe ale şarpelui. în funcţia sa dintîi. Astfel. cuvîntul sanscrit nâga înseamnă deopotrivă elefant şi şarpe (KRAM, 193) ; reamintim aici omologia dintre şarpe şi tapir în reprezentarea lumii din cultura maya-qulché (GIRP. 267 şi urm.). De multe ori, aceste animale de mare putere fie nu sînt reprezentate decît prin gură. gură ce apare la capătul unui trup de şarpe, fie sînt chiar ele purtate în spinare de un şarpe. În orice caz, ele exprimă aspectul terestru, adicâ agresivitatea şi torta manifestării marelui zeu al întunecimilor care este, pretutindeni, şarpele.

Menţinerea se face în două moduri : fie purtînd, fie înconjurînd creaţia cu un cerc continuu, menit a o împiedica să se dezintegreze. Asta şi face şarpele, sub formă de Uroboros, adică de şarpe ce-şi muşcă propria coadă. Aici. circumferinţa vine să completeze centrul, sugerînd, aşa cum arată Nicolaus din Cusa, ideea însăşi de Dumnezeu. Uroborosul este şi ei simbolul manifestării şi al resorbţiei ciclice; el este, în sine, împreunare sexuală, permanent autofecundator, aşa cum o arată coada pe care şi-o tine în gură ; el este veşnica prefacere a morţii în viată, căci ei îşi înfige colţii cu venin în propriul trup, sau, cum spune Bachelard, el reprezintă dialectica materiala a vieţii şi morţii, moartea ce iese din viată şi viata izvorîtâ din moarte. Amintind de imaginea cercului, şarpele este mai cu seamă dinamica acestuia, adică prima roată, în aparentă imobilă, căci se învîrte pe loc, dar a cărei mişcare este infinită, căci reîncepe veşnic din sine. Animator universal, Uroborosul nu este numai promotorul vieţii, ci şi acela al duratei : el creează timpul, după cum creează viata, prin sine însuşi. Adeseori, şarpele este reprezentat sub forma unui lant răsucit – lanţul orelor. El face să se rotească astrele. constituind, fără îndoială, prima reprezentare, mama zodiacului. Uroboros. străvechi simbol al unui zeu străvechi, natural, dar detronat de spirit, rămîne o mare divinitate cosmografică şl geografică : el apare astfel gravat pe marginea tuturor primelor reprezentări ale lumii, bunăoară pe un disc din Benin (FROC, 147-148) – neîndoios, cea mai veche Imago mundl negroafricană – unde el. îngemănînd contrariile, îşi încolăceşte trupul sinuos în jurul oceanelor primordiale în mijlocul cărora pluteşte pătratul pămîntului.

De temut la mînie, şarpele devine, la evrei. Leviatanul, sau, la popoarele scandinave, monstrul Midgardorm, despre care Edda spune că este mai bătrîn decît zeii înşişi: cînd bea, se produc mareele ; cînd se scutură, se stîrnesc vijelii. Şi. tot la nivelul cosmogenezelor. şarpe este şi Oceanul, care înconjură cu nouă inele cercul lumii, în timp ce un al zecelea, strecurîndu-se sub pămînt, formează Styxul din Teogonia lui Hesiod. Şarpele seamănă aici cu o mînă ce prinde, la capăt de drum, ceea ce a aruncat cealaltă; acesta este. în definitiv, sensul acestei emanaţii a nediferentierli primordiale, din care purced toate şi unde toate se reîntorc spre a renaşte. Infernul şi oceanele, apa primordială şi străfundurile pămîntului nu alcătuiesc, toate, decît o materia prima, o substanță primordială – aceea a şarpelui. Şarpele, spirit al apei dintîi, este spiritul tuturor apelor, de sub pămînt, de pe fata pămîntului sau de deasupra. Nenumărate rîuri din Grecia şl din Asia Mică, arată Krappe (KRAM, 205), se numesc Ophls sau Draco; este şi cazul lui Moş Rin. al Senei – Deus Sequana -, al Mamei Gange – care ştim ce mare importantă religioasă are. – al Maicii Volga, al oricărui zeu-fluviu. Adeseori, anumite atribute teriomorfe vin să precizeze funcţia cerească sau pămîntească a acestei zeităti a apelor : aşa se explică imaginea vergiliană a Tibrului cu coarne, imagine în care şarpele îşi adaugă puterea taurului ; tot astfel, fluviul Acheloos, cel mai mare din Grecia antică, ia, rînd pe rînd, înfăţişare de şarpe şi de taur, cînd se înfruntă cu Herakles. Divinitate a norilor şi a ploilor fertilizatoare, şarpele îşi adaugă uneori puterile berbecului – asemenea şerpi criocefali apar frecvent în iconografia celtică, mai ales în Galia ; sau ale păsării – şi avem atunci de-a face cu dragonii înaripaţi din Extremul Orient sau cu omologii lor din panteonul mezo-american, şerpii cu pene. Ştim cît de importante sînt asemenea imagini simbolice în aceste două mari civilizaţii agrare, ce acordă o atentie cu totul deosebită fenomenelor meteorologice. Dragonul înaripat este, în Extremul Orient, părintele mitic al multor dinastii, iar împăraţii chinezi îl purtau, brodat, pe steaguri, spre a arăta obîrşia divină a monarhiei lor, în mitologiile
amerindiene, remarcă Alexander (ALEC, 125 şi urm.), din Mexic pînă în Peru, mitul Păsării-Șarpe coincide cu cele mai vechi religii ale culturii porumbului; el este asociat umlditâtil şi apelor pâmîntului ( . . . ) ; cu toate a cestea , în formele sale superioare, el râmîne legat tot de cer. Pasărea-șarpe nu este numai Şarpele cu pene verzi şi Şarpele-Nor cu barba de ploaie, ci şi fiul şarpelui, Casa de rouă şi (…) Stăpînul Zorilor (…). șarpele cu pene este în primul rînd norul aducâtor de ploaie şi mai cuseamă norul cumulus, care, în miezul verii, aruncă reflexe argintii
– de unde şi numele de Zeu-Alb – și din pîntecul căruia se scurge sudoarea, adică ploaia (…) în New Mexico, el este reprezentat ca un trup de șarpe purtînd în spinare un nor cumulus şi a cărui limbă este un fulger. Reamintim că dragonul chinezesc înoată în mijlocul unor valuri de cumuluși identice.

Bătrînul Zeu, strămoşul mitic

Devenit strămoş mitic şl erou civilizator, bunăoară sub forma atît de cunoscută a lui Quetzalcoatl al toltecilor, reluat apoi de azteci, şarpele se întrupează şi se jertfeşte pentru neamul omenesc. Iconografia indiană ne lămureşte sensul acestui sacrificiu. Astfel, în Codexul de la Dresda apare pasărea de pradă ce-şl înfige ghearele în trupul şarpelui pentru a stoarce din el sîngele din care va fi plămădit omul civilizat : zeul (şarpe) întoarce împotriva lui însuşi atributul său de putere cerească, pasărea solară, pentru a fertiliza pămîntul oamenilor, căci zeul acesta este norul, iar sîngele lui, ploaia ce va face să crească porumbul şi pe omul de porumb (GIRP, 269). Ar fi multe de spus în privința acestui sacrificiu, care nu înseamnă doar sacrificiul norului, cl şi moartea dorinţei în îndeplinirea misiunii sale de iubire. Pe plan cosmogonic – plan care, în sufism, devine temeiul unei mistici -, aceasta înseamnă sfîşierea unicitătii dintîi, dublă deşi una. care se desparte în cele două componente ale ei pentru a îngădui instaurarea ordinii omeneşti. Pentru Jacques Soustelle. sacrificiul lui Quetzalcoatl constituie o reluare a schemei clasice a iniţierii, adică o moarte urmată de o înviere. Quetzalcoatl se preface în soare şi moare la apus, renăscînd apoi la răsărit ; dublu deşi unic, dialectic în sine. el este ocrotitorul gemenilor.

Acelaşi complex simbolic se regăseşte în Africa Neagră, la dogoni, pentru care Nommo, zeul apei. reprezentat sub forma unui ofiopod, este strămoşul mitic şi eroul civilizator care le dăruieşte oamenilor cele mai de pret bunuri culturale ; şl el este dublu şi unic şi se jertfeşte pentru omenirea ce a nouă. Am mai putea cita numeroase alte exemple luate din traditiile africane, îndeosebi pe acela al lui Dan sau Da, o mare zeitate din Benin şi de pe Coasta Sclavilor, care este şarpe şi fetişul curcubeului (MAUG). Devenit DambaHah-Weddo în vaudou-ul haitian, el stăpîneşte izvoarele şi rîurlle, căci el evocă prin natura lui unduirea şi apa ; lui îi este consacrată piatra de trăsnet ; el nu îngăduie ca robii lui – adică cei posedati de el – să invoce zeităti ce fac deopotrivă rău şi bine, excepţie făcînd gemenii care-i sînt apropiaţi. El este şi fulgerul şi. prin excelentă, zeul forţei şi fecundităţii (METV). Or. în Dahomey, Dan este pînă şi astăzi bătrînul zeu natural, uroborosul de pe discul din Benin descris mai sus. el însuşi androgin şi geamăn (MERF). Aşa se explică şi cultul pitonilor sacri din templele de la Aborney : lor le sînt hărăzite fete ce se logodesc ritualic cu zeii la vremea semănatului. Pentru băştinaşii yoruba, Dan este Oshumare, curcubeul, care uneşte lumea de sus şi de jos şi nu se arată decît după ploaie. Popoarele de pe coasta Guineei, – povesteşte Bozman. citat de Frazer (FRAG. 5. 66-67) -. invoca şarpele în perioadele de seceta sau de ploi prea mari. Toate aceste exemple, luate din civilizaţii care s-au format independent de a noastră, explică originile acestei funcţii meteorologice a şarpelui, funcţii ale căror urme se regăsesc şi în folclorul nostru : pretutindeni, spune Krappe (KRAM, 181). apare ideea potrivit căreia curcubeul ar fi un şarpe ce-şi potoleşte setea în apa mării – idee regăsită în Franta (Séblllot), ca şi la Pieile-Roşii din Nevada, la populaţiile bor oro din America de Sud, în Africa de Sud şi în India. Toate aceste accepţii nu sînt decît aplicaţii, într-un teritoriu dat, ale mitului Marelui Şarpe al Originilor, expresie a nediferentierii primordiale. El este alfa şi omega oricărei manifestări ; aceasta explică însemnătatea lui eshatologică. prin care revenim la evoluţia, atît de complexă, a simbolului şarpelui în propria noastră civilizaţie. Să amintim mai întîi că, pentru batakii din Malaezia, undeva, sub pămînt. s-ar ascunde un şarpe cosmic care va nimici lumea (ELIC. 259). Pentru huicholi. el ar avea două capete, de fapt două guri monstruoase, căscate la vest şi la est. prin care el scuipă soarele la răsărit şi îl înghite la asflntit. Ajungem astfel la cel mai vechi zeu creator din lumea mediteraneană – şarpele Aftm. tatăl Eneadei de la Heliopolis. El a .scuipat” întreaga creaţie, de la începutul timpurilor, după ce singur s-a înălfat din apele primordiale ; fiind însă singur, textele ezită în privinţa originii acestui .scuipat” ; unele spun câ el a tîşnit nu din gura. ci din mădularul şarpelui, care se va fi masturbat; aşa a apărut prima pereche de zei, Şu şi Tefnut, din care s-au născut Geb şi Nut, respectiv aerul şi umezeala, pămîntul şi cerul (DAUE). Dupâ ce aceşti zei au zămislit în amănunt pămîntul şi pe oameni, au luat naştere toate. Atunci, Afum s-a ridicat dinaintea creaţiei lui şi a vorbit, cum stâ scris în Cartea Morţilor, astfel: Eu sînt cel ce dăinuieşte; (—) lumea se va întoarce io neorînduială. la învălmăşeală iar eu mă voi preface în şarpele pe care nici un om nu-l ştie, nici un zeu nu-l vede I (MORR. 222-223). Nici o mitologie nu a zugrăvit atît de sever Marele Şarpe al Originilor. Atum nu se coboară pìnà la a înghiţi soarele. El nu are nici o legâturâ cu htonianul, cu infernalul cotidian în care viata noastrâ se desface şi se regenerează. El nu este şarpe decît înainte de totalitatea continuului spafio-temporal şi dupâ ea, acolo unde nici zeii, nici oamenii nu pot ajunge ; el este cu adevărat primul zeu bătrîn. acel deus otlosus natural. în implacabila-l transcendentă.

Infernul terestru, pe care soarele trebuie să-l străbată zi de zi spre a-şi asigura regenerarea, este, cu toate acestea, în Egipt ca şi aiurea, plasat sub semnul şarpelui. Dacă Atum nu-şi are locul înlăuntrul acestei drame, el o luminează totuşi din afară ; lepădîndu-şi forma ofidiană, el devine, seară de seară, zeul soarelui ce apune, care arată, la vest. drumul spre adîncuri. El se cufundă apoi sub pămînt, cu o luntre în care i se alătură întreaga curte cerească.

Ideea că pîntecul pămîntului în care se operează această alchimie a regenerării este prin excelentă ofidian, această idee deci apare în fiecare amănunt al descrierii făcute de Cartea Morţilor : drumul ce trebuie străbătut este împărtit în douăsprezece camere ce corespund celor douăsprezece ceasuri aie nopţii. Luntrea solară străbate mai întîi întinderile de nisip unde sălăşluiesc şerpi ; apoi ea însăşi se preface în şarpe. La ceasul al şaptelea apare o nouă figură ofidiană, Apofis, monstruoasă întrupare a stăpînului iadului şi prefigurare a satanei biblice : el acoperă cu spiralele lui o ridicătură lungă de patru sute cincizeci de coti ; (…) luîndu-se după glasul lui. zeii ajung la el şi îi rănesc. Acest episod constituie punctul culminant al dramei. La ceasul al unsprezecelea, funia care trage luntrea se preface în şarpe, în sfîrșit, la al doisprezecelea. în camera amurgului, luntrea solară este trasă de-a lungul unui şarpe lung de o mie trei sute de coti şi, cînd iese, prin gaura acestuia, soarele răsare din nou, pe sînul pămîntului-mumă, sub forma unui scarabeu : astrul zilei s-a născut încă o dată, spre a-şi relua mersul urcător (ERMR, 271-272). Rezumînd, soarele trebuie aşadar să se prefacă însuşi în şarpe spre a putea lupta cu alti şerpi – mai ales cu unul anume – înainte de a fi mistuit şi scos afară de măruntaiele serpentiforme ale pămîntului. Ar fi multe de spus despre această dezvoltare a unui complex al „ înghititorului înghiţit” , în comparatie cu care păţania lui lona apare ca simplă, în ansamblu, şarpele apare aici ca marele regenerator şi iniţiator, stăpîn al pîntecului lumii, dar şi ca pîntecul însuşi, precum şi ca duşman – în sensul dialectic al termenului – al soarelui, deci al luminii, altfel spus, al laturii spirituale a omului.

Pentru a dezvolta mai bine aceste ipostaze contradictorii ale entitătii simbolice iniţiale, cartea sacră a egiptenilor face. din fiecare din ele, cîte un şarpe ; rolul preeminent acordat lui Apofis arată însă că, dintre toate valenţele şarpelui, iniţial contopite, se desprinde aceea de forţă duşmănoasă. Aceasta este însoîită de o valorizare pozitivă a spiritului şi de valorizarea negativă a tortelor naturale, inexplicabile, primejdioase, prin care se va elabora, treptat, conceptul nu fizic, ci moral, de Rău, de Rău intrinsec. Apofis nu ajunge pînă acolo, dar el deschide un drum care. ulterior, se va transforma într-o adevărată cale regală. Căci semnificaţia lui Apofis rămîne ambiguă : pe de o parte, la ceasul al şaptelea, el îi atrage spre trupul sàu pe zeli care-l vor răni : în înfăptuirea regenerării solare, el joacă prin urmare un rol pozitiv şi. la urma urmei, contrar interesului său egoist; pe de altă parte, preoţii de la Heliopolis îl socoteau drept Duşman, iar în cursul ceremoniilor de conjurare, îl călcau în picioare şi îi zdrobeau efigia. în temple, pentru a-l ajuta pe Ra, stăpînul luminii, să-l biruie pe acest prim stâpîn al beznei: lucrul acesta se fàcea dimineaţa, la amiazâ şi seara, c a şi în anumite perioade aie anului, sau cînd se pornea vreo furtuna, cînd ploua prea mult, sau la vreo eclipsa de soare (JAMM, 180) : eclipsa, precizează Maspéro, arată cà Ra e pe punctul de a fi înfrînt în luptă de către Apofis.

Însufletitorui, inspiratorul : şarpele medic şi ghicitor

Se cuvine să vedem în aceasta nu atît o voinţă de hegemonie a spiritului în detrimentul forţelor naturii, cît căutarea unui echilibru între aceste două forte fundamentale ale fiinţei, aşa încît una – aceea necontrolabilă – să nu izbutească a o depăşi pe cealaltă. Aceeaşi căutare se regăseşte în mitologia greacă, şi anume în episodul luptei lui Zeus împotriva lui Typhon. Continuare a lui Apofis, Typhon, fiul Geei (Glia) sau al Herei, nu este însă un şarpe, ci un balaur monstruos, cu o sută de capete, înconjurat de vipere de la mijloc în jos şi mai mare decît munţii (GRID). El întruchipează aşadar forţele naturale nemăsurate, ridicate împotriva spiritului. Semnificativ este faptul că, pentru a-l învinge pe acest răsculat, Zeus nu dispune decît de ajutorul Athenel, Raţiunea, fiica lui, căci ceilalţi zei olimpieni. îngroziţi, se refugiază în Egipt – miticul Egipt ce va deveni simbolul naturii bestiale -, unde se prefac în animale. Natura infernală a lui Typhon este confirmată şi de descendenta sa ; din el se nasc hidra de la Delfi, Himera şi doi cîini. Orthos şi Cerber. Dar Cerberul nu este rău în sine : el joacă un rol pozitiv din punct de vedere dialectic, în infernul grecesc unde se înfăptuieşte ciclul perpetuu al regenerării. Gîndlrea greacă, precum şi cea egipteană, nu atacă aşadar şarpele decît în măsura în care acesta vrea să transforme cosmosul într-un haos. în măsura în care, dimpotrivă. şarpele rămîne indispensabilul revers al spiritului, principiul vivifiant, inspiratorul prin care urcă seva din rădăcini în frunzişul arborelui, el este plăcut şi chiar proslăvit. Astfel, toate marile zeiţe ale naturii, acele zeite-mume ce-şi vor afla continuarea, în creştinism, în persoana Fecioarei Marla, Maica Domnului făcut trup. au drept atribut şarpele. Dar Maica Domnului, această a doua Evă, îi va zdrobi capul, în loc să-l sculte. Este însă capul lui Isis, care poartă pe frunte cobra regală de aur, aşa-numitul uraeus. simbol al atotputerniciei, al cunoaşterii, al vieţii şi tinerefii divine ; aşa se întîmplă şi cu Cibele şi Demeter; sau cu a ce a zeiţă eretană a şerpilor, şi ea htoniană. De remarcat că, în vremea lui Amenofis al ll-lea. uraeus-ul apare şi ca suport al discului solar (DAUE, PIED, ERMR, GRID). Însăşi Athena, cu toată originea ei cerească, are drept atribut un şarpe, şl nu există simbol mai clar al alianţei dintre raţiune şl forţele naturii decît mitul lui Laocoon, în care şerpii ieşiţi din mare pentru a-l pedepsi pe preotul vinovat de sacrilegiu se încolâcesc apoi la picioarele statuii Athenei.

Rolul de inspirator al şarpelui apare limpede în miturile şi riturile privitoare la istorie şi la cultul celor două mari divinităti ale poeziei, ale muzicii, ale medicinei şi rnai ales ale divinaţiei – Apollo şi Dionysos. Apollo. cel mai solar, cel mai olimpian dintre olimpiei îşi începe, ca să spunem aşa. cariera eliberînd oracolul din Delfi de o altă hipertrofie a forţelor naturale, şi anume Python. Aceasta nu înseamnă a nega existenta. în natură, a sufletului şi inteligentei – lucru subliniat de Aristotel (GUTG. 219) ci. dimpotrivă, a elibera acest suflet şi această inteligentă adîncă şi inspiratoare, care vor fecunda spiritul, asigurînd astfel ordinea pe care el îşi propune sâ o instaureze. În acest sens, Apollo nu i se va opune cîtuşi de puţin lui Dionysos – idee cu care sînt astăzi de acord toti autorii moderni (GUTG. MAGE. TEAD). El provine doar din polul opus al fiinţei, dar ştie cît de necesară este complementaritatea celor doi poli la realizarea armoniei, scopul suprem. Astfel, transa şi extazul, deşi de sorginte dionisiacă, nu sînt excluse din lumea apolinică : aşa. de pildă, Pythia nu făcea profeţii decît în stare de transă.

Semnificativă este. în aceastâ privinţă, povestea Casandrei, de care Apollo avea să se îndrăgostească ; ea are un frate geamăn, pe Helenos : după serbarea prilejuită de naşterea lor, părinţii celor doi copii îi uită pe aceştia într-un templu al Iul Apollo. A doua zi. cînd veniră după ei, îi găsiră dormind, iar doi șerpi tocmai dădeau să le lingă organele de simt, spre a ie purifica. La țipetele părinţilor înspăimîntati, jivinele se ascunseră printre dafinii sacri. Mai tîrziu, copiii aveau să vădească harul profeţiei pe care-i căpătaserăc în d fuseseră purificati de şerpi
(GRID. 80). Această purificare se apropie destul de mult de catharsls-ul pitagoreic în care este de recunoscut o influentă apolinică. În general, adaugă Grimal, se povesteşte despre Casandra că era o prorocită inspirată. Zeul punea stăpînire pe ea, iar ea transmitea oracolele ca într-un delir. Helenos, în schimb, Interpreta viitorul după zborul păsărilor şi alte semne exterioare. Vedem deci limpede că cele două ipostaze – apolinică şi dionisiacă – ale divinaţiei îşi au originea în şarpe.

Semnificativ este şi mitul lui lamos. fiul lui Apollo şi al unei muritoare : crescut de nişte şerpi care-l hrănesc cu miere, lamos devine preot şi strămoş al unui lung şir de sacerdoti (GRID). Lui Melampous. deopotrivă medic şi ghicitor, tot nişte şerpi îi purifică urechile, aşa în cît el ajunge să înţeleagă graiul păsărilor ; i se spune omul cu picioare negre, căci, spune tradiţia, la naşterea sa, mama lui l-a aşezat la umbră, dar picioarele i-au rămas la soare (GRID, 282). Aici, ştiința şarpelui îşi întinde puterea şi asupra împărăţiei umbrelor, şi asupra celei a luminii, împacă sufletul şi spiritul, cele două zone ale conştiintei. sacrul stîng şi sacrul drept.

În lumea greacă însă. întruchiparea cea mai deplină a sacrului stîng este Dionysos. întotdeauna asociat cu imaginea şarpelui. Guthrie (GUTG. 169 şi urm.) precizează în acelaşi timp că apogeul cultului dionisiac coincide, în Grecia, cu acela al literaturii şi că cel mai mare dar
al lui Dionysos era simtămîntul unei totale libertăti. Astfel, Marele Eliberator apare, istoriceşte vorbind. în momentul în care. o dată cu perfecţiunea scriiturii, în cetate are loc triumful Logosului elenistic. Extazele colective, transele, posedarea – răzvrătiri ale şarpelui fiinţei – apar astfel ca o revanşă a naturii asupra Legii, fiică a raţiunii şi care încearcă să o asuprească. Avem, altfel spus, de-a face cu o reîntoarcere
la armonie prin exces, la echilibru printr-o nebunie tranzitorie ; cu o terapeutică a şarpelui. Desigur, extazele, transele şi posedarea existau dinaintea venirii lui Dlonysos ; ele se născuseră o dată cu religiile naturale şi cultul Marilor Zeiţe htoniene care. aşa cum am arătat, aveau drept atribut şarpele. Dar în momentul istoric în care la Atena prind contur gîndirea şi societatea modernă, ele cunosc o asemenea fervoare încît îşi vor pune pentru totdeauna pecetea pe lumea aceasta în care societatea se înstăpîneşte tot mai mult asupra omului. Această necurmată dorinţă de eliberare a naturii umane de sub dictatura raţiunii va duce la apariţia sectelor gnostice, a confreriilor de dervişi şi. în lumea creştină, a unei întregi categorii de erezii pe care le va combate Biserica romană. Fiecare dintre aceste mişcări luptă în felul său împotriva procesului intentat şarpelui : nici o făptură, pe pâmînt, nici în infern, n-a luat naştere fară şarpe, proclamă perații, gnostici din secolul al lll-lea (DORL, 51). Iar ofitii – care pînă şi prin nume îşi mărturisesc credinţa – adaugă : Noi veneram şarpele căci Dumnezeu l-a făcut pe el cauză a Gnozei pentru omenire (…). Nu închipuie oare măruntaiele noastre. mulţumită cărora ne hrănim şi trăim, nişte şerpi ? (DORL, 44). Această analogie, care aminteşte de aceea dintre şarpe şi labirint, anticipează în mod surprinzător descoperirile moderne cu privire la fundamentele psihismului. Ea lămureşte în acelaşi timp originea practicilor divinatorii ce se bazează pe cercetarea măruntaielor. Unele societăţi animiste pe care lumea modernă încă nu le-a distrus, continuă să întrețină acest curent de gîndire paralel transformat, în alte părțl, prin forţa lucrurilor. într-un ezoterism steril. Aşa apare cultul ablsinian Zar, sau vaudou-ul haitian şi dahomelan. Toate aceste lucruri sînt cuprinse şi pe deplin explicate în imaglni de povestea Iul Dionysos însuşi. Potrivit traditiilor cretanâ, frigiană şi. în cele din urmă. orfică. el se naşte, sub numele de Zagreus sau de Sabazios, din împreunarea dintre Zeus şi Persefona, adică dintre suflet şi spirit, dintre cer şi pămînt. Tradiţia mai spune că. spre a realiza această uniune, Zeus s-a transformat în şarpe. Altfel spus, spiritul, deşi divinizat, recunoaşte anterioritatea increatului primordial, din care însuşi s-a născut şi în care trebuie să se cufunde din nou pentru a se putea regenera şi a rodi. Dar Dionysos mai este şi Iniţiatul prin excelentă, care va trebui să se sacrifice ca să renască şi ca să acţioneze. El va fi de aceea sfîşiat de către Titani, apoi va renaşte prin voinţa reafirmată a Iul Zeus, Spiritul. Abia atunci vor putea bacantele şi alaiurile de posedaţi, ca şi Athena, să apuce şarpele cu mina. Tîlcul poveştii este limpede, şarpele nu este în sine bun sau rău, ci posedă ambele valenţe căci făptura şarpelui va scrie Jacob Boehme (BOEM, 209) a fost (…) o forţă mare (…) Lucrul acesta îl înţeleg bine savanţii cunoscători ai naturii; ei ştiu că şarpele este remarcabil prin iscusința lui, şi că făptura sa ascunde virtutl. Şarpele nu este medic ci medicina însăși – așa trebuie înțeles caduceul al cărui băț este făcut spre a fi apucat cu mîna. Spiritul este terapeutul care trebuie să-l încerce mai înîi pe el însuși ca să înveșe să-l folosească apoi în binele corpului social. Altfel. în loc să tămăduiască. el ucide, în loc să armonizeze raporturile dintre fiinţă şi raţiune, el aduce dezechilibru și nebunie caracterială. De aici, importanta Călăuzelor spirituale. conducători ai confreriilor iniţiatice. Aceştia sînt întrucîtva terapeuți ai sufletului – în sensul etimologic al termenului -. psihanalişti avant la lettre sau, mai bine spus, pslhagogi. Dacă nu au omorît şi făcut apoi să renască în ei şarpele, ei nu practică decît o psihanaliză sălbatică şi dăunătoare. Asta se va petrece cu decadenta societăţilor dionisiace. urmare a clandestinităfii în care !e va sili să se retragă lumea modernă. Iar cînd lumea aceasta se pretinde moştenitoarea anticilor, ea pare a uita lecţia Cumpătării, ce se desprinde din întreaga lor mitologie, cînd este vorba despre şarpe. Această cumpătare, condiţie a oricărui echilibru, pare. în multe privinţe, a se apropia de a ce a înţelepciune a şarpelui despre care vorbeşte Hristos.

De aici s-au inspirat cele mai mari cărţi ezoterice ale noastre, ca şi Tarocul, în care arcanul al paisprezecelea – Temperanta sau Cumpătarea, aşezată între Moarte şi Diavol – are totuşi o semnificaţie clară : un înger. îmbrăcat jumătate în roşu. jumătate în albastru – deci jumătate Pămînt. jumătate cer – toarnă. fînd pe rînd. în două vase. unul roşu. celălalt albastru, un lichid incolor şi unduitor; aceste două vase simbolizează cei doi poli ai sufletului; legătura dintre ele, vehiculul schimbului dintre ele, întruna repetat, este zeul de opă, şarpele. Această lamă este simbolul alchimiei, scrie Van Rijnberk, istoric al Tarocului. adăugind că ea exprimă în mod evident dogma transmigratiei sufletelor şi a reîncarnării (RUT, 249). Este de ajuns să amintim că , în epoca veche, faptul de a turna lichid dintr-un vas într-altul (metaglosmos) este înţeles ca fiind sinonim cu metempsihoză. Aceasta vine să confirme ipoteza noastră potrivit căreia fluidul ce apare în Temperanță reprezintă şarpele. Căci traditine greco-latine pomenesc în mod constant de reîncarnare sub formă de şarpe : aceasta era credinţa ateniană privitoare la şarpele sacru de pe Acropole, care se presupunea că ocroteşte cetatea ; el reprezenta sufletul lui Erechteus, omul-şarpe, socotit drept un vechi rege al Atenei şi adeseori identificat cu Poseidon. O legendă aberantă făcea dintr-însul un erou civilizator, care ar fi adus grîul din Egipt (GRID şi FRAG, 4. 84-86). Tot astfel, la Teba se credea că, după moarte, regii şi reginele cetătii se prefac în şerpi (FRAG. ibid.), în toată Grecia exista datina libaţiilor de lapte pe morminte, pentru sufletele morţilo,reîncarnaţi în şerpi. Se spunea că, la moartea lui Plotin, din gura filozofului ieşise, o dată cu ultima lui răsuflare, un şarpe. În sfîrşit, la Roma. simbolul „îngerului
păzitor”, genlus. era tot un şarpe. Am putea continua cu exemple actuale, din cultele animiste din Noua Guinee, din Bomeo, Madagascar, Africa bantu ş.a.m.d.

Atare apropieri arată desluşit că aceste culturi nu se deosebesc de a noastră decît prin aceea că ele au continuat să-şi manifeste credinţele simbolice care, la noi, s-au văzut ocultate de o presiune istorică – fără însă

300