Victoria Shepherd împărtășește informații din noua sa carte, A History Of Delusions, și explică tot ce trebuie să știți despre sindromul cadavrului ambulant, o afecțiune reală a strigoilor.
Regele Franței – crezând că este făcut din sticlă – era îngrozit că s-ar putea sparge… și nu era singurul care avea această convingere.
După ce Împăratul și-a întâlnit Waterloo-ul, un flux constant de Napoleoni a apărut în azilurile din Franța, susținând că ei înșiși sunt Împăratul Franței și cerând ca ordinele lor să fie ascultate.
La Paris, în 1918, o casnică a intrat într-o secție de poliție cerând divorțul pe motiv că soțul ei fusese ucis și schimbat cu o dublură.
Timp de secole, am respins iluziile ca fiind ceva ce trebuie rezolvat de medici în spatele ușilor închise. Dar iluziile sunt mai mult decât niște ciudățenii bizare ale minții – ele dețin cheia anxietăților și traumelor noastre colective. Ele pot chiar să ne ofere o protecție vitală împotriva realităților dificile.
Ce este sindromul cadavrului ambulant?
În 1874, la azilul Vanves de lângă Paris, o femeie de 43 de ani își informează medicul că tocmai a avut o experiență fizică stranie și revelatoare. Medicul o ascultă în timp ce aceasta descrie o senzație extraordinară, ceva electric, ca un fulger, care i-a urcat pe spate până la cap, însoțită de un zgomot care credea că o va despica în două de-a lungul coloanei vertebrale. Evenimentul a declanșat un lanț de gânduri și revelații despre ea însăși, despre corpul și spiritul ei, care a dus inexorabil la convingerea că este moartă.
Acest scenariu macabru amintește de începutul unei povești gotice victoriene sau de un film de groază Hammer Horror de la mijlocul anilor ’50. Imaginea unei persoane moarte-vii este foarte prezentă în imaginația populară. Povestea acestei femei a devenit unul dintre studiile de caz prezentate în cartea mea, A History Of Delusions: the Glass King, a Substitute Husband and a Walking Corpse (O istorie a iluziilor: regele de sticlă, un soț înlocuitor și un cadavru ambulant).
Medicul femeii este proeminentul neurolog și psiholog parizian Jules Cotard și, în 1880, în urma mai multor interviuri cu femeia pe care o numește „Madame X”, acesta prezintă comunității medicale o nouă boală. El crede că este vorba de un tip de „melancolie” (în general, ceea ce astăzi am putea numi depresie).
Doamna X, scrie el, se plângea că „nu avea creier, nervi, piept, stomac sau mațe; tot ce îi rămăsese era pielea și oasele corpului ei dezorganizat”. Dumnezeu și Diavolul nu existau, spunea ea. Nu avea nevoie să mănânce și nu mai putea să moară de moarte naturală. Singurul mijloc de a pune capăt vieții ei era să o ardă de vie. Medicul ei o descrie ca fiind „ca un suflet pierdut”. Sub melodrama macabră se ascunde o persoană reală care se retrage din lume, atât fizic, cât și psihic. Cotard o numește un „délire de negation”.
Așa cum se întâmplă adesea în cazul iluziilor, povestea pare să aibă un mesaj ascuns în ea, cu sensul criptat, cerând audiență și interpretare.
Explicație istorică
Definiția general acceptată a unei iluzii este o idee falsă fixă, care este de neclintit în ciuda multor dovezi care demonstrează contrariul. Timp de secole, s-a crezut că iluziile sunt rezultatul unui dezechilibru al „umorilor” (prea multă bilă neagră, mai exact), apoi au fost dovada unei posedări demonice, iar apoi a unei boli cerebrale și, prin definiție, erau de neînțeles. Din punct de vedere istoric, ele erau prezentate ca fiind curiozități și minuni ale minții.
Proiectul meu ca istoric a fost de a găsi urme ale unor vieți și lupte reale, de a încerca să surprind oamenii în carne și oase din spatele pseudonimelor, fetele și băieții de pe afișul tulburărilor clinice nou inventate, precum cea de care suferea Madame X, pentru a vedea dacă putem înțelege mai bine.
„Varney, vampirul” a fost prima imagine populară a morților-vii, vedeta unui serial de groază gotic din revistele Penny Dreadful din anii 1840 și pregatirea pentru Dracula, creația emblematică a lui Bram Stoker din romanul din 1897. Dar cadavrele ambulante s-au prezentat medicilor în viața reală cu mult înainte ca aceste personaje iconice să fie puse pe hârtie și cu secole înainte ca Cotard să descrie oficial fenomenul.
Morții nu mănâncă…
Petrus Forestus, un medic din secolul al XVI-lea din Republica Olandeză, povestește povestea unui pacient melancolic care credea că este mort și refuza să mănânce orice. A urmat un „șiretlic” – un truc menit să scoată o persoană din falsa sa convingere. Medicul se pare că a cerut unui asociat să se prefacă a fi un alt cadavru și l-a pus pe acest marionetă „… într-un piept ca un mort, lângă patul său, și l-a făcut să se ridice puțin în spate și să mănânce: omul melancolic l-a întrebat pe fals dacă morții obișnuiesc să mănânce carne. El i-a spus că da, și a mâncat la fel și s-a vindecat”.
Farsa unui „cadavru” așezat într-un sicriu pentru a șoca o altă persoană să iasă dintr-o iluzie are o valoare de divertisment macabru. Ar trebui să luăm povestea de succes cu un vârf de cuțit de sare. Medicii aveau obiceiul de a vorbi despre succesul lor în scopuri de reputație proprie. Oamenii care au convingerea că sunt morți nu vor fi ușor de înviat, în niciun caz, și continuă să apară din nou și din nou de-a lungul secolelor.
În timpul carierei sale, Cotard a întâlnit mulți pacienți cu această convingere și cu o „logică ciudată” conform căreia nu sunt „nici vii, nici morți, sau că sunt vii-morți”. Convingerea este tulburătoare și prefațează eseul lui Sigmund Freud din 1919, The Uncanny. Pentru Freud, iluziile, ca și visele, sunt povești din inconștient.
Psihanaliza avea să vadă în curând trauma ca fiind generatoare de nebunie, iar descoperirea traumei, readucerea în conștiință a amintirilor asasinate, ca fiind calea spre vindecare. Odată cu delirul ei, ne-am putea imagina că Madame X se deconectează de traumele ei. Ea își scoate legăturile cu aceste experiențe una câte una, dezasamblându-și corpul, absentându-se sau făcând un truc de dispariție. Credința că este moartă o face imună la orice vină pentru acțiunile sau caracterul ei.
Este vorba de depresie?
Într-un context psihiatric, ceea ce a devenit cunoscut sub numele de „sindromul Cotard” poate fi interpretat ca o depresie severă; o explicație a unei persoane pentru sine și pentru ceilalți cu privire la experiențele sale de disociere și înstrăinare.
În 1960, R.D. Laing a produs lucrarea sa de referință The Divided Self (Sinele divizat) și explora modul de tratare a pacienților săi catatonici. Ca și Madame X, aceștia se retrăseseră complet din lume. Unii se comportau ca și cum ar fi fost deja morți. Laing atribuie catatonia pacienților săi familiilor claustrofobe și cerințelor acestora.
În „Sanity, Madness And The Family”, Laing vorbește despre retragere ca despre „o strategie pe care o persoană a inventat-o pentru a trăi într-o situație imposibil de trăit”. Avea mult sens din punct de vedere psihologic, iar dacă persoana era ascultată, vindecarea naturală era posibilă fără medicamente sau restricții.
Există un sentiment profund de alienare în delirul doamnei X. Deci, de unde a apărut credința ei? A fost internată în azilul de la Vanves la doar trei ani după Asediul Parisului, care a pus capăt Războiului franco-prusian prin înfometarea populației din Paris până la supunere. Ea a menționat și o traumă mai personală, precum și sentimente de vinovăție și rușine, mărturisindu-i medicului ei că „a greșit în timpul primei sale comuniuni”.
Este o imagine neclară.
Zombi în cultura populară
În cultura populară, morții vii și-au găsit cea mai șocantă expresie în film, sub forma zombilor.
La fel ca în cazul vampirilor, a existat aici o întorsătură a concepției. Înstrăinarea nu era din punctul de vedere al persoanei care crede că este moartă, ci din mintea celor care se tem de ea ca de o amenințare externă.
În filmul Night Of The Living Dead din 1968, regizorul George Romero folosește o distribuție de zombi pentru a critica societatea americană și conformismul orb al populației. Americanii se aflau în mijlocul unui război pe care nu-l puteau câștiga în Vietnam, iar publicul se înghesuia în sălile de cinema pentru a-i vedea pe „morții vii” distrugând civilizația așa cum o știam.
Arhetipul zombi își are originea în Haiti, unde un „zombia” era o figură blocată între viață și moarte. Aceștia nu erau pur și simplu morți vii, ci înlocuitori ai celor dragi. Îi recunoșteai, dar nu erau persoane reale, provocând un cocktail deosebit de tulburător de familiaritate și stranietate.
Ce se întâmplă în creier? – sindromul cadavrului ambulant
În viața reală, neurologii au continuat să investigheze cauzele organice ale iluziilor, prin intermediul unor tehnologii de diagnosticare din ce în ce mai sofisticate, cum ar fi scanerul cu rezonanță magnetică (RMN), și au depistat în multe cazuri leziuni în regiunea temporală din partea dreaptă a creierului. De asemenea, a fost observată o deconectare între zonele senzoriale ale creierului și sistemul limbic, care este responsabil pentru emoții și memorie. Acest lucru întrerupe relația emoțională a unei persoane cu lumea exterioară și duce la sentimente de irealitate și iluzii de moarte și negare.
În 2007, Josep Dalmau, de la Universitatea din Pennsylvania, a identificat o varietate de encefalită cu receptori cauzată de o tumoare ovariană și legată de iluzii. Tumora declanșează un atac autoimunitar, iar anumite celule cerebrale care seamănă cu celulele embrionare din ovar sunt tratate în mod eronat ca și cum ar reprezenta o amenințare similară și sunt, de asemenea, atacate. Encefalita rezultată inflamează emisfera dreaptă a creierului și rezultă iluzii. Simptomele caracteristice cu această encefalită specială includ grohăit și mârâit cu convulsii și pot chiar ajuta la explicarea cazurilor istorice de „posedare demonică”.
Pentru multe dintre persoanele din cartea mea care au trăit înainte de apariția noilor tehnologii, este foarte posibil ca o boală organică a creierului nediagnosticată să fi făcut parte din poveste, alături de orice dimensiune psihologică. Cotard își amintește că, la examinare, Madame X „a prezentat o sensibilitate redusă la durere în majoritatea zonelor corpului: de exemplu, nu ar fi arătat nicio reacție atunci când era înțepată cu un ac”.
Ar putea fi vorba de o leziune sau de o boală a creierului?
Jules Cotard a încercat să o vindece pe Madame X, dar nu a mai avut timp, murind de difterie la 49 de ani. Se spune că pacienta sa ar fi murit de foame. Este un deznodământ disperat de trist, dar notele care consemnează conversațiile ei cu Cotard rămân ca dovadă că, sub credința ei ciudată, se ascundea o femeie reală și complexă, demnă de atenție și interpretare.
Despre autoarea cărții în care se explică sindromul cadavrului ambulant
Victoria Shepherd este un producător premiat de documentare și secvențe istorice pentru BBC Radio 4 și 3. Are un masterat în scriere creativă la University of East Anglia. O istorie a iluziilor: The Glass King, A Substitute Husband And A Walking Corpse (Regele de sticlă, un soț înlocuitor și un cadavru ambulant – sindromul cadavrului ambulant) este prima ei carte, care a apărut acum.