« Înapoi la dicționarPentru definirea spațiui Proto–Fino–Ugric s-a propus analiza dovezilor lingvistice. Astfel, în mod tradițional, principalul set de dovezi pentru propunerea genetică a Proto-Fino-Ugric a provenit din vocabular și ca urmare, în urma cercetărilor, s-a stabilit că zona în care s-a vorbit proto-Fino-Ugric se întindea între Marea Baltică și Munții Ural.
Grupul lingvistic fino-ugric sau uralic, are o accepție mai larga, include atât limbile fino-ugrice cat si limbile samo iezilor din Siberia de vest. Ramura ugrica a grupului fino-ugric include limba maghiara si subgrupul ob-ugric ( de unde fac parte limbile vogul sau mansi, ostiac sau hanti). Grupul finic consta in limbile perm-finice (votiak sau udmurt si zirian sau komi), volga-finice(mordvin si ceremis sau mari), limbile laponice (sami) si balto-finice. Acest grup lingvistic poate fii divizat la randul sau in doua subgrupe:
-limbi balto-finice nord-estice : finlandeza estica, ingriana, kareliana-olonetisns, ludica si vepsiana ;
-limbi balto-finice sud-vestice : estoniana, livoniana, votica, finlandeza vestica.
In ceea ce privește originea populațiilor fino-ugrice, se vehiculează mai multe teorii: teoria altaica susținea ideea unei patrii originare comune pentru populațiile altaice si uralice. Adeptii teoriei uralice susțin însă ca a existat un spațiu comun al fino-ugricilor si samoiezilor in regiunea Volgai mijlocii. Treptat diferite subgrupe etnice au părăsit aceasta regiune: mai întâi samoiezii, apoi ugricii, perm-finicii si in cele din urma balto-finicii. In prezent însă, patria de origine a uralicilor e localizata in Europa Estica , in zona împădurită situata la vest de muntii Urali; de acolo, in decursul istoriei populațiile fino-ugrice s-au deplasat spre vest si nord-vest, punand bazele unei noi realitati lingvistice si demografice in regiunea răsăriteana a Balticii sau in Europa Centrala.
Mitul Fino-Ugric al Creației
Cea mai răspândită relatare a creației în rândul popoarelor fino-ugrice este mitul scafandrului (căutătorului) de pământ. În nord este cunoscut într-o zonă care se întinde de la estul Finlandei până la râul Ob, iar în sud se găsește, de exemplu, printre mordvini. Acest mit, care este bine cunoscut în America de Nord și Siberia, are o formă destul de constantă în rândul popoarelor fino-ugrice.
În varianta Mordvin, Dumnezeu stă pe o stâncă în mijlocul mării primitive și scuipă în apă; saliva începe să crească și Dumnezeu o lovește cu un toiag, după care Diavolul iese din ea (uneori sub formă de gâscă). Dumnezeu îi poruncește Diavolului să se scufunde în mare pentru pământ de pe fundul apei. La a treia încercare, reușește, dar încearcă să ascundă o parte din pământ în gură.
În timp ce Dumnezeu împrăștie nisipul adus de Diavol, pământul începe să crească și înșelăciunea Diavolului este demascată, iar pământul găsit în gura lui devine munți și dealuri. Mitul finlandez de est conține un detaliu interesant: Dumnezeu stă în vârful unei stânci de aur și ordonă să se ridice reflectarea sa asupra apei, iar aceasta devine Diavolul.
Religia fino-ugrică
Nu se poate vorbi despre o singură religie unanim acceptată de către popoarele Fino-Ugrice. Credințele și practicile religioase ale popoarelor fino-ugrice, care locuiesc în regiunile din nordul Scandinavei, Siberia, zona baltică și Europa Centrală sunt precreștine și pre-islamice. Odată cu apariția creștinismului și ulterior a islamismului, acestea au fost la rândul lor integrate în credințele fino-ugrice. Astfel în epoca modernă, religia multora dintre aceste popoare este un amestec de credințe primitive agrare și nomade cu creștinismul și islamismul.
Religiile balto-finice seamăna cu cele altaice. În ambele cazuri se semnalează existența zeităților celeste, mitul scufundării cosmogonice (scufundarea unei fapturi antropomorfe auxiliar sau adversar al lui Dumnezeu). Acest mit are în vedere sublinierea caracterului dualist al Creației și este prezent cu precădere în legendele finlandezilor și estonienilor. Spiritul cel bun a creat viața, dar din cauza unei clipe de neatenție permite crearea unui spirit rău, subpământean care instaurează moarte. Diavolul însuși se scufundă, el ascunde puțin nămol în gură și făurește munții și mlaștinile).
Credințele fino-ugrice cuprind și
șamanismul ( șamanul avea rolul în societățile balto-finice de a lupta cu boala și moartea aduse în societățile umane de spiritele rele). Apare aici o zeitate samoiedă cunoscuta sub numele de Num ce își are lăcașul în lumea celestă și are control asupra vânturilor și ploilor; este atoateștiutoare si justițiară.
Estonienilor si livonienilor le sunt caracteristice multe zeități locale și spirite. În concepția lor religioasă existau arbori, pietre și izvoare sacre cărora adesea le erau dedicate sacrificii umane și animale.
Citește și:
« Înapoi la dicționar
